Copiii cresc „oricum”? De ce contează primii ani de viață

Ne întrebăm cu toții, noi, părinții, mereu: „Oare cum va arăta copilul meu în viitor, ca adult? Va fi frumos, deștept, bun, cuminte?”. Adjectivele diferă puțin în funcție de așteptările, aspirațiile părinților. Însă nu toți suntem conștienți de faptul că evoluția lor va ține cont de amprenta pe care o lăsăm noi asupra lor. Mai mult decât atât, aud destul de des sau, mai bine zis, mai des decât mi-aș dori expresia: „…ei lasă, copilul va crește oricum.” Este adevărat, crește, dar oricum nu înseamnă bine. Sunt de acord că aceste persoane sunt nevoite să accepte o situație neplăcută în care este implicat și copilul: fie că au o situație financiară precară și nu îi pot oferi ceea ce alți părinți oferă copiilor lor, fie că sunt nevoite să-și crească singure copilul din cauză că tatăl acestuia a luat-o pe alt drum, fie că acestea sau chiar ambii părinți au fost „nevoiți” să plece la muncă în străinătate și exemplele pot continua. Însă oricâtă compasiune aș simți pentru aceste persoane, nu pot fi de acord cu ele. Și, se pare, nici timpul nu confirmă acest „oricum”. Odată ce copiii lor se apropie de vârsta adolescenței, acești părinți se vor întreba cu cine seamănă copilul, cum de a moștenit așa comportamente vicioase.

Până la vârsta de 6 ani copilul acumulează informație, aceasta reprezentând fundația pe care se va construi personalitatea lui după această vârstă. Dacă fundația va fi construită oricum, imaginați-vă cam cât de șubredă va fi personalitatea viitorului adult.

În particular, haideți să exemplificăm un aspect, un singur aspect minor din viața copilului care-i va determina viitorul, care-i va influența formarea caracterului și care nu trebuie tratat oricum. Să presupunem că micuțul îi cere părintelui ceva ce nu poate, nu vrea să îi dea sau orice alt motiv are. El, vă asigur, nu va renunța și ca un mic terorist va insista pentru a obține ceea ce-și dorește. O dată și încă o dată și încă o dată până când părintele răbufnește (cu toată răbdarea pe care un părinte responsabil se mobilizează să o aibă) și ridică tonul, sperând că în acest fel îl va determina să renunțe. Evident că această reacție a părintelui va avea asupra copilului un impact și în cele mai multe cazuri acesta renunță și se liniștește. Îi asigur pe acești părinți că nu fac altceva decât să-i dea o lecție cam cum se procedează când cineva dorește să obțină ceva și chiar să aibă succes. Astfel, data viitoare, cu lecția învățată, micuțul va începe hotărât și apăsat să ceară ceea ce-și dorește. Atunci ce va face părintele? Părintele va răspunde și el agresiv, prima dată ridicând tonul, apoi amenințându-l, apoi chiar aplicându-i o pedeapsă sau chiar o lovitură. Părinții uită că cei mici imită ceea ce văd pentru că sunt în etapa de învățare, acumulare de cunoștințe și comportamente și că au nevoie de explicații.

Dacă derulăm povestea înapoi, vă puteți aminti că el doar vă cerea acel lucru, inițial, fără a-și schimba tonalitatea. Puțini sunt aceia care conștientizează modul pașnic în care acesta o face. Atunci vă întreb: cine l-a învățat să ridice tonul, să fie agresiv? Unde a văzut el că așa se face? Păi chiar la părinte, la modelul lui. Deci, iată, că noi avem de învățat de la ei.

Un alt aspect pe care ei nu-l înțeleg este următorul: de ce ei trebuie pedepsiți pentru că au ridicat tonul și noi nu? V-ați gândit vreodată câte frustrări acumulează, pentru că au fost pedepsiți pentru lucruri pe care și noi le-am făcut, însă noi, părinții, nu am suportat nicio pedeapsă? Ei doar le-au copiat crezând că sunt permise. Cum v-ați simțit ultima oară când ați fost nedreptățit de un coleg, de șef sau chiar de un prieten? Cum ați reacționat?

Dar ei ce pot face? Nimic. Nimic până vor crește mari. Așteaptă cu nerăbdare să se facă mari și să iasă de sub tutela celor care i-au nedreptățit. Și atunci se întâmplă că devin adolescenți; când simt că pot îndrăzni să se gândească la o oarecare independență și îndrăznesc să spună sau să facă ceea ce gândesc sau chiar să elibereze furiile acumulate de-a lungul multor ani în subconștient. Furia este o emoție negativă și este evident că noi, părinții, nu avem cum să o simțim pozitiv. Și în momentele astea părinții gândesc că „se aruncă în neam” sau „numai ăla a lu’ cutare l-a stricat”, căutând de fapt un vinovat și nu o soluție. Vinovatul nu este în exterior și nici soluția nu va veni de acolo. Însă părinții care nu-și vor asuma greșelile vor continua să-i conteste comportamentul, iar adolescentul va deveni mai agresiv încercând să-și apere autenticitatea.

Va invitam la workshopuri! Pentru părinții care vor să construiască o relație sănătoasă cu cei mici, recomandăm cursurile de playful parenting, reglarea agresivității copiilor și comunicarea empatică pentru copil.

Mihaela Apostol

Partener Structural EuroTraining SRL